Cand acasa nu pare sa mai insemne acasa
Am venit acasa dupa doar 2 luni si ceva.
Pe drum doar franturi de gand… amintiri, versuri din melodii, pierdute pe un timpan cu ceva timp in urma. In zadar incercam sa urmaresc discutia din masina: mi se parea ca e aceiasi ascultata de sute de ori. Ating cu palma geamul. Totul sub palma mea se sfarama si dispare… Fiecare colt de cer, fiecare raza de soare ce se ciocneste de nori, de frunze sau de pamant dispare pentru a aparea ceva nou, tranzitia ma obosea din cauza vitezei masinii. Simt cum ochii se pregatesc sa lacrimeze iar, nu trebuie, nu pot… Trebuie sa fiu ceea ce se vrea: Puternica. Aud doar:”E trista, se desparte de colegi, de prieteni…” Apoi mi se rupe firul. E mult mai mult…Se simte, nu se poate explica si mai ales de catre altcineva… Altadata data as fi izbucnit in boceala si revolta: o criza tipica a la Alexandra. Dar nu, curgeau un pic lacrimile ca-n fiecare zi…in fiecare zi incepand cu o zi pe care nu mi-o amintesc cu exactitate. E un moment nestiut deobicei, ce dureaza doar 3-4 minute si mereu provocat de ceva nou. Il numesc minunea zilei, pentru ca desi porneste mereu altfel, se simte acelasi lucru si doar eu il inteleg. Acum ma vedeau 2 perechi de ochi si nu-mi placea. Incep sa zambesc, sa rad… “Da imi place ca se piaptana mai usor, macar atat se cunoaste.” Erau primele cuvinte pe care le rosteam de cand plecasem din Iasi. Mama incepe sa rada: “Dar ce iti veni acum cu tunsoarea? ” si apoi incepe sa povesteasca intamplarea de care era legata propozitia mea. Mereu am furtuni in creier! Se oprise lacrimatul, ceea ce era bine: Eram puternica!
Incep sa aud meodia de la radio si fiindca era ceva cunoscut incep sa fredonez, ca pentru mine si sa ma misc cumva ca si cand nu-mi imi pasa de nimic pt moment, decat de el, de moment: “Fell in love whith an Alien, Fell in love with her eyes…” Momentul se termina cand aud “Alexandra, ai spus ceva?” Totusi continui mai tare un pic “Fell in love whith an Alien”. Aud “Nu, ea canta melodia…”si ma intreb daca acum a inteles ce trebuie, dar ce conta…
Nu mai scot un cuvant si incerc sa fiu atenta la discutie… Cand aud ceva de vreme…zic: “Da, a plouat si azi! A plouat in Iasi, chiar cand trebuia sa plecam.”
Ajungem acasa. Desi parea ca era totul in regula, doar lasasem sa se plimbe singure gandurile. Stiam ca sunt acolo, le auzeam pasii. Vorbeam si priveam lucruri ce se poticneau din cand in cand de gandurile plimbate. Era o alergare continua…Bagajele se urcau in casa, asteptam in masina, strangeam in brate cu putere, ursul, asemeni acelor copii care nu vor sa le iei cel mai bun prieten…pentru mine, trecutul.
Ajung in casa…aceiasi sticla de jumate de litru de Cola statea pe marginea dlapului de la vacanta de Pasti…Am ascultat “Daca nici tu” cu Laura si am baut suc. Apoi am plecat la Iasi pentru ultima batalie anuntata…Simt momentul atat de aproape de parca doar secunde il desparteau de prezent. Ne teleportam continuu prin clipe, dar nimic nu aduce trecutul inapoi. Centrala de apartament nu mergea, ceasul statuse, in acvariu mai era doar un peste, din patru, frigiderul era gol, doar congelatorul mai era populat. Mama daduse drumul la masina de spalat, eu deschid T.V.ul. Nu mai suportam linistea. Nu era nimic, cabul nu mai functiona. Dupa ce rezolv problema T.V.-ului cu un telefon, constat ca nici internet nu am, desi era platit si in avans. Telefonul in acest caz nu mai poate rezolva problema.
Deschid sticla de Cola si o beau in graba langa laptop, unde canta aceiasi melodie: “Daca nici tu”, incercand sa retraiesc momentul dinainte de plecarea la Iasi. Imi era imposibil. Incerc s-o sun pe Laura, dar nu raspunde.
Am pierdut tot, tot!
Stele în palmă 