Am fost și nu o dată

cascada
(Autor fotografie: Ilya Sigachev)

Fluture de plumb sub cascada de vise.
Grumaz strâns de geană și uitare.
Zâmbet infinit surprins în culise.
Mărgea rostogolindu-se cu mirare.
Lacrimi Crucișe.
Priviri izbăvitoare.

Fâșâit de aripi în colț de suflet.
Dangăt de regrete cerând iertare.
Cutremur al nemărginitului urlet.
Ploaie, cuget, iubire, chemare.
Schelet.
Neuitare.

Acolo esti si tu

night whisper
(Autor fotografie: Martin Smolak)

Stropi de ploaie rostogolindu-se în neștire,
Cuvinte rostite cândva, cu teamă și mirare,
Chitară, corzi, vise, miros de tei, clipire,
Primavară, vănt, șoaptă, zambete ștrengare.
Verde, secrete, nori, fir de iarbă, nesaț.
Acurelă, noapte, clape, dor, gând purtat.


(Abis – Unde esti)

Liniștea din turn

(Autor fotografie: Oana Stoian)

Nu te-am mai purtat de mult în gând, tu, povară dulce!
Am încercat să îmbrac haina uitării, dar îmi era rece.
Lasă-mă în noaptea asta să scriu cuvinte la-ntâmplare, netrăite povești,
Lasă-mă să iubesc liniștea clipei, fără să mă întreb dacă tu o iubești.


(Alexandrina -„Te iubesc”)

Reve(l/rber)ație

Era un ieri care nu știam ce zi era.
Azi știu ce însemna acel ieri pentru acest azi.
Când căutam să te aflu nu știam că va veni clipa când
Am să pierd TOT ce am
Aflat vorbind, simțind, cunoscând, privind … cugetâd am aflat
a fost MIRACOL și NEPREVĂZUT tot ce am avut și
Știu ZADARUL din ziua când nu va mai conta pentru tine ce știu!

Ne cunoastem… Ne-am intalnit intr-o zi pe pamant.

Asteptam in fata unui magazin langa parc. O zi de marti la sfarsit de septembrie. Imi place uneori sa astept undeva afara, raman singura cu gandurile, privesc in jur. Simt ca timpul acela imi apartine. Mereu petrec doar cateva minute in astfel de asteptari. Dar suficiente mie, pentru a ma departa de cotidian si a fugi departe in gand, in natura.
De data aceasta, o imagine neobisnuita ma aduce inapoi in fata magazinului. Era om. Poate mi-ar fi mai lesne sa desenez acea imagine care imi persista in minte. Invelit de la piept in jos cu o uriasa haina de blana de oaie, murdara de pamant si iarba, deasupra un pulover rupt. Parul lung, usor peste umar ii acoperea ochii si obrajii. Se intrezarea doar putin, gura cu buze uscate, subtiri. Avea barba crescuta, neingrijita. Era slab, maini murdare si lungi. Cizmele, mai mult rupte si pline de noroi, ii acopereau picioarele. Acea aparitie in suba de blana, intr-o zi destul de calduroasa de septembrie, te inspaimata. Capul il tinea in jos si mergea putin incovoiat de la spate, desi se vedea ca era tanar. Cand l-am vazut ne desparteau vro 18 pasi, nu mai mult. Directia pe care o luase trecea oricum pe langa mine. Distanta se micsora, el mergand destul de repede. Vazandu-ma singura, speram sa nu se apropie. Ca sa ajunga la mine, trebuia sa coboare 3 trepte. Incercam sa stau linistita in timp ce distanta dintre noi se micsora. La doar 2 metri de mine, coboara. In zadar fusese speranta ca privirea lui in jos, printre firele dese de par, sa nu ma fi captat. “Acum ce urmeaza?” ma intrebam in timp ce o spaima cufundata in compasiune ma cuprindea. Era in fata mea cu capul plecat, putin mai sus de al meu. Bani nu aveam, nu aveam nimic la mine, nimic cu care l-as fi putut ajuta. Eram doar eu… Parul amestecat cu iarba, scaieti, pamant si papadie imi aduce aminte de melodia “Iarba prin par”.

Imi intinde mana, acea mana cu degete lungi, subtiri, acoperite de pamant, ce se sfarsiau cu unghii foarte lungi, netaiate de mult timp. O astfel mana apare in drame sau in trillere pentru a crea, fie emotie, mila, fie groaza.
Ochii imi erau cu totul captati de mana lui, ce vroia sa o atinga pe a mea. Nu puteam sa i-o intind. Nu pentru ca nu as fi vrut sau pentru ca m-as fi temut de ea. Avea o fire blanda, calma, chiar prietenoasa. Dar mana care mi-o intindea era prea murdara, ar fi fost cea mai murdara mana pe care as cuprins-o. Nu puteam si nu pot sa nu recunosc ca sila ma impiedica sa fac asta. Imi indepartam mana de a lui, privind-o in continuare, astepand ce va urma.
Ii aud glasul, soptit, tandru, bland. Mi se parea de necrezut ca acel om avea un astfel de glas. Imi vorbea mie. Imi vorbea doar mie!
“Buna, domnisoara!”
Ma mai linistisem, auzind asta si nu ca cere bani. Ii raspund: “Buna.”, tot soptit. Imi aminteam de teama plina de incantare, care o au la inceput indragostitii, teama care adie printre copacii din parcuri. Deodata, ii vad ochii, profunzi, albastrii, ii luminau faptura. Erau poate singura parte curata a acelui om, insa greu de observat datorita pletelor ce tindeau sa-i acopere. Ochii semanau cu cei ai serafimilor din icoane. Un albastru clar si totusi puternic si viu, care imi amintea de alti ochi, de care ma indragostisem si eu candva…
“Esti singura?” aud deodata. Pentru un moment, incerc sa inteleg ce inseamna “singura” pentru el. Gandeam la repezeala, cu o teama care imi taia rasuflarea. Raspund “Nu, sunt cu mama. Ea e in magazin, vine repede.” Vorbeam mai mult pentru mine, pentru a ma linisti, pentru a-mi calma zgomotul interior…
In acele clipe incercam sa gasesc un raspuns la ce inseamna “singura” si de ce m-a intrebat asta, ce intentii avea.
Apoi imi spune: “Stii, ne cunoastem… Ne-am intalnit demult, iti aduci aminte?”. “Da…”, raspund calm, zambind si cautandu-i ochii prin parul murdar si lung. Gasesc un fir de albastru din privirea sa si devin vesela, sigura pe mine. “A fost demult, eram mica probabil.” Continui apoi cu glas mai stins, ca pentru mine: “Ne cunoastem … Ne-am intalnit intr-o zi pe pamant.” In timp ce rosteam asta, ma gandeam la o zi oarecare si la niste versuri simtind prezenta cuiva amestecata cu o dorinta de a face ceva pentru persoana din fata mea. Vine un barbat nervos si se ia de cel din fata mea: “Ce ai cu domnisoara? Las-o in pace! O cunoasti de undeva?!”
Cel ce era mai devreme zambitor si curios, bland si misterios, se transforma intr-un manios necunoscut, ce parca isi apara putinul avut: “Da, o cunosc demult! Vorbesc cu ea! Nu vezi?!”
Barbatul, care vroia sa ma apere, ma intreaba: “Il cunosti?! Alunga-l! Sau nu vrea sa plece?!”
Fara vlaga si cu un ghimpe in stomac repet: “Ne cunoastem…”
Cand necunoscutul vroia sa adauge ceva in apararea lui, apare mama, speriata de ce se intampla. Dupa ce barbatul, care vroia sa ma apere, ii explica ce se intampla, pentru ca eu nu mai aveam putere sa zic ceva, gandindu-ma cu duioasa tristete la necunoscutul (cunoscut). Simteam ghimpi ce ma intepau, ceva imi lua respiratia, precum si puterea de a actiona. Mama incepe sa riposteze infricosata: “N-o cunoaste! De unde s-o cunoasca?!”, iar catre cel care provocase toata aceasta situatie: “De unde o cunosti?! Ia spune-mi! Vezi-ti de treaba si pleaca de aici!”
Toti ghimpi imi cad cu putere in stomac, taindu-mi respiratia si producand un zgomot interior puternic. Dorinta de a interveni si neputinta ma trageau in directii diferite, in timp ce in urechi mi se zbateau fraze spuse violent: “N-o cunosti! Du-te!” “O cunosc! De unde stii tu ca n-o stiu?!”
Ma indepartez uitandu-ma inapoi de parca as fi pierdut ceva esential la care nu ma mai pot intoarce niciodata. Vroiam sa fac ceva pentru acel tanar: sa-l vad spalat, satul si multumit. As fi vrut sa-l aud mai mult…sa vorbim. As fi vrut sa ne cunoastem…(mai bine).

Baldachinul clipei sfarmate

Esti acolo unde nici gandul nu mai poate ajunge.
Ai alunecat intre nisip, frunze si apa care curge.
Am indraznit a striga undeva, ceva, candva soptit.
Nu stiam nici cine esti, dar te simteam ca un rasarit.

Fiorul rece a raspuns cu-n suierat adanc si vant.
M-am ratacit intre foi, scaldate-n tainic legamant.
Firea doboara incet in baldachinul de lemn al clipei,
Vapaia ce o lasi, cu fiecare dar din mana risipei.

17 decembrie 2010: 00:11:28

Home…not home

Cand acasa nu pare sa mai insemne acasa

Am venit acasa dupa doar 2 luni si ceva.
Pe drum doar franturi de gand… amintiri, versuri din melodii, pierdute pe un timpan cu ceva timp in urma. In zadar incercam sa urmaresc discutia din masina: mi se parea ca e aceiasi ascultata de sute de ori. Ating cu palma geamul. Totul sub palma mea se sfarama si dispare… Fiecare colt de cer, fiecare raza de soare ce se ciocneste de nori, de frunze sau de pamant dispare pentru a aparea ceva nou, tranzitia ma obosea din cauza vitezei masinii. Simt cum ochii se pregatesc sa lacrimeze iar, nu trebuie, nu pot… Trebuie sa fiu ceea ce se vrea: Puternica. Aud doar:”E trista, se desparte de colegi, de prieteni…” Apoi mi se rupe firul. E mult mai mult…Se simte, nu se poate explica si mai ales de catre altcineva… Altadata data as fi izbucnit in boceala si revolta: o criza tipica a la Alexandra. Dar nu, curgeau un pic lacrimile ca-n fiecare zi…in fiecare zi incepand cu o zi pe care nu mi-o amintesc cu exactitate. E un moment nestiut deobicei, ce dureaza doar 3-4 minute si mereu provocat de ceva nou. Il numesc minunea zilei, pentru ca desi porneste mereu altfel, se simte acelasi lucru si doar eu il inteleg. Acum ma vedeau 2 perechi de ochi si nu-mi placea. Incep sa zambesc, sa rad… “Da imi place ca se piaptana mai usor, macar atat se cunoaste.” Erau primele cuvinte pe care le rosteam de cand plecasem din Iasi. Mama incepe sa rada: “Dar ce iti veni acum cu tunsoarea? ” si apoi incepe sa povesteasca intamplarea de care era legata propozitia mea. Mereu am furtuni in creier! Se oprise lacrimatul, ceea ce era bine: Eram puternica!

Incep sa aud meodia de la radio si fiindca era ceva cunoscut incep sa fredonez, ca pentru mine si sa ma misc cumva ca si cand nu-mi imi pasa de nimic pt moment, decat de el, de moment: “Fell in love whith an Alien, Fell in love with her eyes…” Momentul se termina cand aud “Alexandra, ai spus ceva?” Totusi continui mai tare un pic “Fell in love whith an Alien”. Aud “Nu, ea canta melodia…”si ma intreb daca acum a inteles ce trebuie, dar ce conta…
Nu mai scot un cuvant si incerc sa fiu atenta la discutie… Cand aud ceva de vreme…zic: “Da, a plouat si azi! A plouat in Iasi, chiar cand trebuia sa plecam.”

Ajungem acasa. Desi parea ca era totul in regula, doar lasasem sa se plimbe singure gandurile. Stiam ca sunt acolo, le auzeam pasii. Vorbeam si priveam lucruri ce se poticneau din cand in cand de gandurile plimbate. Era o alergare continua…Bagajele se urcau in casa, asteptam in masina, strangeam in brate cu putere, ursul, asemeni acelor copii care nu vor sa le iei cel mai bun prieten…pentru mine, trecutul.
Ajung in casa…aceiasi sticla de jumate de litru de Cola statea pe marginea dlapului de la vacanta de Pasti…Am ascultat “Daca nici tu” cu Laura si am baut suc. Apoi am plecat la Iasi pentru ultima batalie anuntata…Simt momentul atat de aproape de parca doar secunde il desparteau de prezent. Ne teleportam continuu prin clipe, dar nimic nu aduce trecutul inapoi. Centrala de apartament nu mergea, ceasul statuse, in acvariu mai era doar un peste, din patru, frigiderul era gol, doar congelatorul mai era populat. Mama daduse drumul la masina de spalat, eu deschid T.V.ul. Nu mai suportam linistea. Nu era nimic, cabul nu mai functiona. Dupa ce rezolv problema T.V.-ului cu un telefon, constat ca nici internet nu am, desi era platit si in avans. Telefonul in acest caz nu mai poate rezolva problema.
Deschid sticla de Cola si o beau in graba langa laptop, unde canta aceiasi melodie: “Daca nici tu”, incercand sa retraiesc momentul dinainte de plecarea la Iasi. Imi era imposibil. Incerc s-o sun pe Laura, dar nu raspunde.

Am pierdut tot, tot!

Despartire…

Probabil c-o lacrima n-ajunge,
In timp totul se va frange.
Ajungand nimicul daruit,
Uitat!
Pe care in graba ti l-am
Luat!

Respira, vibra, dar poate a si fost,
Zbor de cuvinte, retezat fara rost,
Dulce, drag, iubit,
Frumos,
Inaltat acum doar
Spre jos!

A ramas un gand nespus, nescris
In linii frante si muguri de stea cuprins
A ramas un strigat, un vant, un zambet
Un nor!
Un cant, un rand, o mangaiere, un cuget
Un dor!

Tipat… timp?!!!

Azi am inteles poate inca o data cat de fragil e suflul vietii…timpul refuza sa dea explicatii pentru fiecare moment, pentru fiecare descumanire a unei intamplari nedorite…Timpul niciodata nu vrea sa-si intoarca nici macar geana unei secunde pentru a privi inapoi…merge inainte mereu cu privirea atintita spre urmatoarea clipa a fiecaruia dintre noi…
Trebuie sa facem fiecare pas prin viata, cu grija si atunci cand trebuie pentru ca altfel se pot pierde clipe… Eu am pierdut la greu sanse si n-a mai existat nici macar un “maine” pentru ele. Si cand ma gandesc cate se vor mai pierde… regrete sau resemnari.
Luni si miercuri ma jucasem cu o pisica, care mai statea pitita pe la noi prin facultate. Era gri cu alb si avea blana moale si curata. Mereu ma privea cu ochii ei verzi si prietenosi. Mi-a stat in brate si am magaiat-o… 8-> Vineri, cand veneam la seminarul de T.P.A.A. vad pisica, care nu mai era…Era doar o imagine inspaimantatoare: blana alba si curata era inrosita de sange, iar ochi cei verzi si prietenosi erau acum pe veci inchisi. O secunda atat am lasat imaginea sa ma sperie. Apoi am tipat si mi-am ascuns fata in maini. Nu stiu ce am tipat, dar i-am cam speriat pe cei din jur pentru ca tot auzeam: “Ce ai patit?! Ti-e rau?”. Atat am putut spune: “Nu, pisica…”

Sus, la etajul 7, stateam in banca de la fereastra, privind colinele Iasiului si incercand sa inteleg un pic ce inseamna timp si daca el se raporteaza la noi sau noi la el…misterul viitorului si neputinta de a intoarce clipa. Poate ca multi dintre noi am vazut SF uri cu calatorii prin timp sau trecutul si viitorul traite in paralel de aceleasi personaje simultan. Cate s-ar putea intampla sau cate s-ar evita daca n-ar mai exista asa misteriosul “Timp”…

Ar fi banal si totusi trist…n-ar mai fi destin si intamplare, surpriza si neprevazut, regret si despartire sau bucuria regasirii, n-ar mai fi dor si Iubire…
Asa e Timp, Divin si Iubire…Asa e Dumnezeu si asta e voia Lui! 🙂
Ma trezesc din “visare” dupa ce profesorul ne explicase metoda Greedy, din care nu prea intelesem prea multe…dar na era prea tarziu, nu mai puteam da “timpul inapoi”. Am rezolvat totusi exercitiile propuse de el pentru respectivul seminar…a fost bine si a fost timp. 😀

Pentru mereu…anotimpul meu

Absenta privesc rabdand, cautand…asteptand,
Suflu cald ma tinteste in vechi amurg…curg,
Aud amar, gust nevazut, simt uitand…luptand,
O veche toamna zavorata in gand, luand..frang.

Somnul inexsistentului dintre noi ma trezeste,
Secunda scapata in-al despartirii abis ma loveste,
Respir, tresar, pierd, zbor, dobor, cad, tac, rabd… respir,
Trudesc, lumesc, reusesc, iubesc, amintesc, inspir… delir.


Am visat o viata…o toamna…o zi. De cand am inceput sa ma innec in strafundurile constiintei mi-am zavorat fiecare lacrima, fiecare farama de suflet sfarmat in speranta unei zile. Am atarnat de ea ultimele dorinte pe care am indraznit sa le am. De vro 4 ani, nu mai indraznesc sa doresc…le-am constientizat in neputinta zadarul si eferinatea, dar imi mai colorau clipele cu zambete inocente si priviri pierdute. Acum am doar “vreri” mici comune…Tin minte aniversarea mea de la 19 ani, probabil una dintre cele mai frumoase, care o pastrez aproape de suflet: In fata tortului si a lumanarilor, aud: “Hai…Pune-ti o dorinta!” “Sau mai bine trei!”. Eram asa fericita, cum rareori reusisem sa fiu. Simt cum nu pot, simt cum atata fericire se aduna intr-un nod greu, ce atarna in gat. Totusi atunci am indraznit sa doresc, dupa ce trecuse deja un timp, de cand luasem hotararea sa nu mai doresc, sa traiesc doar pentru ziua ce vine si pentru aproape. S-a implinit dorinta aia! Atunci cred ca a fost ultima data cand mi-am “depozitat” in “eu” dorinte…Cand eram mai tanara insa am pointat zile dea randul catre o zi: 22 noiembrie 2009. Mai sunt 8 zile si cateva ore pana cand va incepe tot ce speram sa fie cea mai fericita zi din viata mea. Cu cat secundele se scurg simt cum neobisnuitul si nebunescul fericit dorit se transforma in gol stins, aproape mort. Ce copil eram!
Am fost si bucurosa in tot acest delir al asteptarii. Sa fie vro 10 ani sau chiar mai mult de cand visez la aceasta zi! In zadar! Agonie… Erau clipe cand ziceam ca nici nu voi ajunge sa respir in aceasta zi :)) .

Din ultima luna imi amintesc cateva replici care m-au facut sa-mi amitesc de toate visele stranse in ea si de ciudatul apropierii ei:
“-Fac ce vreau. Tu nu faci ce vrei. Vrei si lasi sa se piarda.
-Da, fac si eu cate unele care le pot face 🙂 Altele, decat sa vad ca nu pot, mai bine nu incerc
-Aici gresesti. Ca nu incerci”
————————————————–
“-Dar ce vointa ai tu ?
-Am multe…Eu chiar vreau…multe. Cred ca prea multe Si nu stiu cu ce sa incep
-Pentru viitorul apropiat ce vrei ?
-Hmmm.. Cat de apropiat? Maine?
-Cel mai apropiat
-Pai…vreau sa termin de implementat o coada la IA…in noaptea asta
-Ok. Ceva mai indepartat. Pana la sf. anului asta sa zicem
-Ahhh, vreau sa vina noiembrie
-Noiembrie vine si fara vointa ta
-Si nu vreau sa vina…
-A venit deja. Nu suntem in 1 nov ?
-A venit… Deja a venit
-Uite, eu vreau 3 lucruri
-Deci deja tre sa incep sa numar zilele.”
————————————————————
“-Si ce faci de ziua ta? ca acusi se apropie ;))
-Nu stiu inca.”
————————————————————
“Azi 11 noiembrie am fost Cenusareasa…Doar ca pantoful era adidas, castelul era Facultatea de informatica, Zana cea buna era Carmen. Pendula era la fel ca in basm, doar ca arata 2 fara 10 la amiaza, nu miezul noptii si printul…printul nu doar ca lipsea din peisaj, ci nu exista…e basm fara print…de fapt el e, el e un inexistent continuu!”
————————————————————-
“-Mai e o saptamana si un pic pana ma agat de urechile tale. Bem bere bruna…mi-ai promis 😀
-Da, sper…sa ajungem pana atunci.”
————————————————————-

Concluzia: Cel mai sigur, o sa ploua cu lacrimi pentru a spulbera toata inocenta unor dorrinte, sadite in copilarie 🙂