Pescăruși

Printre zboruri de pescăruși
Îmi place să cred ca sunt mii de uși:
Curbate, vechi și strâmte care duc către tine.
Vântul se încăpățânează să le țină închise bine.

Ciocul unui singur pescăruș se potrivește
Pentru toate yalele acelor uși de poveste.
Fiecare dintre ei duce pe aripă un mesaj duios,
Scris cu val, nisip și lumină atât de sfios.

NOStalgii de NOIembrie

Noiebrie a sădit, în acest asfințit,
Dorințe curate, sub file de carte.

Ieri imi doream Copou și poezii, recitate pe melodii innobilate,
Azi imi doresc mănăstiri, imposibile iubiri,
Bănci creponate și frunze uscate.

Nu știu de ce mereu frunzele plimbate de vânt în urma mea, fac un zgomot lin și sacadat, ce seamănă cu pașii aceia atât de cunoscuți. Întorc capul, sperând că ești tu…
Zâmbesc, privesc asfaltul și cred că mâine…vei fi chiar tu, doar la doi pași în urma mea.

Desen în noapte


Hai!
Să vezi cum te vad, să zâmbești, să dansezi în noapte
Și eu să alerg după tine prin întuneric.
Mereu să ating vârful călcâiului tău mic,
Iar tu să cazi ca Achile pe gura mea plină de șoapte.

Hai!
Să auzi cum te aud, să cânți, să râzi, sa-mi vorbești,
Si eu să te ascult cu ochii grei de iubire.
Mereu să înghit cuvintele tale într-o sorbire,
Iar tu să mă ridici în brațe cu ochi aceia ingerești.

Hai!
Să simți cum te simt, să plutești, să vibrezi, să iubești,
Și eu să cred că totul este posibil între clipă și etern.
Mereu cuprinsă de uimire să adorm peste al tău stern,
Iar tu să spui “Noapte bună”, eu să aud în vis cum îmi șoptești.

Bucuria toamnei


Stă în zbor de frunze. În culori calde aruncate prin covorul de verde.
Bucuria toamnei o simt fluturii, ce își trăiesc cu nesaț ultimele zile.
Picuri zburdă pe streașină. Vântul piaptănă copacii și apoi îi vede
Și râde de stolurile care pleacă din calea lui, zburând zeci de mile.

Delirul

Am descoperit în astă seară o melodie folk a cărei versuri îmi plac mult. Deși mulți aleg să o interpreteze, mie mi-a plăcut cel mai mult varianta mai lentă a lui Marius Calinciuc:

Curand va fi o noapte lunga
Si fara tine-mi va fi greu
Iubitul meu vino la mine
Te-astept sa vii de Anul Nou.

R: Rad si plang si te strig delirand
E soare, e ploaie, e cald si e vant
Din somn ma trezesc si tresar speriat
Dar nu-i nimic, doar am visat.

Tu nu ai timp, tu nu ai lacrimi
Nimic din tine n-ai sa-mi dai
Cand vii si pleci nu mai ramane
Nimic din florile de mai.

Cand ti-am vazut ultima vara
Ah, ce frumos tu mi-ai zambit
Nu pot sa uit a ta privire
Parc-o revad si parc-o simt.

Si de voi vrea sa vii cu muntii
La marea mea cu valuri verzi
Sa ne juram credinta pururi
Sa nu te pierd, sa nu ma pierzi.

Si de vei face-o noua punte
Sa n-o arunci in amintiri
Si lasa-ma sa vin la tine
Cu bratul plin de trandafiri.

De ce tu plangi cand lumea rade
Si nu zambesti la fel ca ea
De ce invidia te roade
Si spui ca lumea este rea.

De ce mai sunt pe lume flori
Daca n-ai cui le darui
De ce doi ochi fermecatori
Pe mine nu ma pot iubi.

Intind o mana ca o ruga
Intind o mana in desert
Iubesc si-acuma e naluca
O cert o clipa si o iert.

Sunt intrebari chinuitoare
Tu esti raspunsul lor iubit
Un dor se duce si ma doare
De ce, de ce m-ai parasït?

Cântec de seară


Fiecare seară începe cu o clipire de cer.
Aștepți neîntinata mirare să ducă soarele pe alt tărâm
Unde surâsurile copiilor se ridică și cer
Somnului încă o suflare înaintea pașilor pe caldartâm.

Un înger face din ochi cu blândețe atunci cînd o stea sclipește.
Luna șoptește și privește în întuneric
Cu speranța că fiecare vis frumos clădit pe-o pernă se pripește
Spre o realitate schițată de feeric.

Ne cunoastem… Ne-am intalnit intr-o zi pe pamant.

Asteptam in fata unui magazin langa parc. O zi de marti la sfarsit de septembrie. Imi place uneori sa astept undeva afara, raman singura cu gandurile, privesc in jur. Simt ca timpul acela imi apartine. Mereu petrec doar cateva minute in astfel de asteptari. Dar suficiente mie, pentru a ma departa de cotidian si a fugi departe in gand, in natura.
De data aceasta, o imagine neobisnuita ma aduce inapoi in fata magazinului. Era om. Poate mi-ar fi mai lesne sa desenez acea imagine care imi persista in minte. Invelit de la piept in jos cu o uriasa haina de blana de oaie, murdara de pamant si iarba, deasupra un pulover rupt. Parul lung, usor peste umar ii acoperea ochii si obrajii. Se intrezarea doar putin, gura cu buze uscate, subtiri. Avea barba crescuta, neingrijita. Era slab, maini murdare si lungi. Cizmele, mai mult rupte si pline de noroi, ii acopereau picioarele. Acea aparitie in suba de blana, intr-o zi destul de calduroasa de septembrie, te inspaimata. Capul il tinea in jos si mergea putin incovoiat de la spate, desi se vedea ca era tanar. Cand l-am vazut ne desparteau vro 18 pasi, nu mai mult. Directia pe care o luase trecea oricum pe langa mine. Distanta se micsora, el mergand destul de repede. Vazandu-ma singura, speram sa nu se apropie. Ca sa ajunga la mine, trebuia sa coboare 3 trepte. Incercam sa stau linistita in timp ce distanta dintre noi se micsora. La doar 2 metri de mine, coboara. In zadar fusese speranta ca privirea lui in jos, printre firele dese de par, sa nu ma fi captat. “Acum ce urmeaza?” ma intrebam in timp ce o spaima cufundata in compasiune ma cuprindea. Era in fata mea cu capul plecat, putin mai sus de al meu. Bani nu aveam, nu aveam nimic la mine, nimic cu care l-as fi putut ajuta. Eram doar eu… Parul amestecat cu iarba, scaieti, pamant si papadie imi aduce aminte de melodia “Iarba prin par”.

Imi intinde mana, acea mana cu degete lungi, subtiri, acoperite de pamant, ce se sfarsiau cu unghii foarte lungi, netaiate de mult timp. O astfel mana apare in drame sau in trillere pentru a crea, fie emotie, mila, fie groaza.
Ochii imi erau cu totul captati de mana lui, ce vroia sa o atinga pe a mea. Nu puteam sa i-o intind. Nu pentru ca nu as fi vrut sau pentru ca m-as fi temut de ea. Avea o fire blanda, calma, chiar prietenoasa. Dar mana care mi-o intindea era prea murdara, ar fi fost cea mai murdara mana pe care as cuprins-o. Nu puteam si nu pot sa nu recunosc ca sila ma impiedica sa fac asta. Imi indepartam mana de a lui, privind-o in continuare, astepand ce va urma.
Ii aud glasul, soptit, tandru, bland. Mi se parea de necrezut ca acel om avea un astfel de glas. Imi vorbea mie. Imi vorbea doar mie!
“Buna, domnisoara!”
Ma mai linistisem, auzind asta si nu ca cere bani. Ii raspund: “Buna.”, tot soptit. Imi aminteam de teama plina de incantare, care o au la inceput indragostitii, teama care adie printre copacii din parcuri. Deodata, ii vad ochii, profunzi, albastrii, ii luminau faptura. Erau poate singura parte curata a acelui om, insa greu de observat datorita pletelor ce tindeau sa-i acopere. Ochii semanau cu cei ai serafimilor din icoane. Un albastru clar si totusi puternic si viu, care imi amintea de alti ochi, de care ma indragostisem si eu candva…
“Esti singura?” aud deodata. Pentru un moment, incerc sa inteleg ce inseamna “singura” pentru el. Gandeam la repezeala, cu o teama care imi taia rasuflarea. Raspund “Nu, sunt cu mama. Ea e in magazin, vine repede.” Vorbeam mai mult pentru mine, pentru a ma linisti, pentru a-mi calma zgomotul interior…
In acele clipe incercam sa gasesc un raspuns la ce inseamna “singura” si de ce m-a intrebat asta, ce intentii avea.
Apoi imi spune: “Stii, ne cunoastem… Ne-am intalnit demult, iti aduci aminte?”. “Da…”, raspund calm, zambind si cautandu-i ochii prin parul murdar si lung. Gasesc un fir de albastru din privirea sa si devin vesela, sigura pe mine. “A fost demult, eram mica probabil.” Continui apoi cu glas mai stins, ca pentru mine: “Ne cunoastem … Ne-am intalnit intr-o zi pe pamant.” In timp ce rosteam asta, ma gandeam la o zi oarecare si la niste versuri simtind prezenta cuiva amestecata cu o dorinta de a face ceva pentru persoana din fata mea. Vine un barbat nervos si se ia de cel din fata mea: “Ce ai cu domnisoara? Las-o in pace! O cunoasti de undeva?!”
Cel ce era mai devreme zambitor si curios, bland si misterios, se transforma intr-un manios necunoscut, ce parca isi apara putinul avut: “Da, o cunosc demult! Vorbesc cu ea! Nu vezi?!”
Barbatul, care vroia sa ma apere, ma intreaba: “Il cunosti?! Alunga-l! Sau nu vrea sa plece?!”
Fara vlaga si cu un ghimpe in stomac repet: “Ne cunoastem…”
Cand necunoscutul vroia sa adauge ceva in apararea lui, apare mama, speriata de ce se intampla. Dupa ce barbatul, care vroia sa ma apere, ii explica ce se intampla, pentru ca eu nu mai aveam putere sa zic ceva, gandindu-ma cu duioasa tristete la necunoscutul (cunoscut). Simteam ghimpi ce ma intepau, ceva imi lua respiratia, precum si puterea de a actiona. Mama incepe sa riposteze infricosata: “N-o cunoaste! De unde s-o cunoasca?!”, iar catre cel care provocase toata aceasta situatie: “De unde o cunosti?! Ia spune-mi! Vezi-ti de treaba si pleaca de aici!”
Toti ghimpi imi cad cu putere in stomac, taindu-mi respiratia si producand un zgomot interior puternic. Dorinta de a interveni si neputinta ma trageau in directii diferite, in timp ce in urechi mi se zbateau fraze spuse violent: “N-o cunosti! Du-te!” “O cunosc! De unde stii tu ca n-o stiu?!”
Ma indepartez uitandu-ma inapoi de parca as fi pierdut ceva esential la care nu ma mai pot intoarce niciodata. Vroiam sa fac ceva pentru acel tanar: sa-l vad spalat, satul si multumit. As fi vrut sa-l aud mai mult…sa vorbim. As fi vrut sa ne cunoastem…(mai bine).

Sclipiri de soapte


Am inteles, in sfarsit, ceea ce n-am sa pot vrodata crede!
Ca un vifor de rasuflari sparte intr-o liniste verde.
Se zbatea ca inima batand inca intr-un trup strain,
Inert, slab, tremurand, inecat in valuri de venin.

Va fi ca si cand as cere o ultima iertare,
Pentru a mai pendula intre vis si uitare.
As vrea sa-mi inalt mana spre abis,
Sa pot infrunta cutremurul nestins.

In tainic buzunar sa scufund uitarea.
Lumi ce imi aluneca cuprind mirarea.
Gand de toamna, ce pot sa mai cer?
“Esti inca aici?” “E totusi ger!”