Salvare

the_sea_whisperer
E salvare picătura de rouă ce oglindește firul de iarbă
Pe care buburaza urcă alene spre o floare curbă.
E salvare valul de mare care o poartă acasă pe țestoasă.
E salvare șoapta ziditoare de dragoste duioasă.
 
Întind năvodul în oceanul de vise, purtat de valurile fiecărui gând.
Stau ghemuită în barca mică, ce se ascunde în pieptul tău și ascult flămând,
Ticluitul busolei – freamăt milenar: „Arată-mi salvarea în noaptea răzvrătită!
Farul ce mă va purta spre căpătâiul de iubire nemărginită?”

Am fost și nu o dată

cascada
(Autor fotografie: Ilya Sigachev)

Fluture de plumb sub cascada de vise.
Grumaz strâns de geană și uitare.
Zâmbet infinit surprins în culise.
Mărgea rostogolindu-se cu mirare.
Lacrimi Crucișe.
Priviri izbăvitoare.

Fâșâit de aripi în colț de suflet.
Dangăt de regrete cerând iertare.
Cutremur al nemărginitului urlet.
Ploaie, cuget, iubire, chemare.
Schelet.
Neuitare.

Acolo esti si tu

night whisper
(Autor fotografie: Martin Smolak)

Stropi de ploaie rostogolindu-se în neștire,
Cuvinte rostite cândva, cu teamă și mirare,
Chitară, corzi, vise, miros de tei, clipire,
Primavară, vănt, șoaptă, zambete ștrengare.
Verde, secrete, nori, fir de iarbă, nesaț.
Acurelă, noapte, clape, dor, gând purtat.


(Abis – Unde esti)

Despartire…

Probabil c-o lacrima n-ajunge,
In timp totul se va frange.
Ajungand nimicul daruit,
Uitat!
Pe care in graba ti l-am
Luat!

Respira, vibra, dar poate a si fost,
Zbor de cuvinte, retezat fara rost,
Dulce, drag, iubit,
Frumos,
Inaltat acum doar
Spre jos!

A ramas un gand nespus, nescris
In linii frante si muguri de stea cuprins
A ramas un strigat, un vant, un zambet
Un nor!
Un cant, un rand, o mangaiere, un cuget
Un dor!

Tipat… timp?!!!

Azi am inteles poate inca o data cat de fragil e suflul vietii…timpul refuza sa dea explicatii pentru fiecare moment, pentru fiecare descumanire a unei intamplari nedorite…Timpul niciodata nu vrea sa-si intoarca nici macar geana unei secunde pentru a privi inapoi…merge inainte mereu cu privirea atintita spre urmatoarea clipa a fiecaruia dintre noi…
Trebuie sa facem fiecare pas prin viata, cu grija si atunci cand trebuie pentru ca altfel se pot pierde clipe… Eu am pierdut la greu sanse si n-a mai existat nici macar un “maine” pentru ele. Si cand ma gandesc cate se vor mai pierde… regrete sau resemnari.
Luni si miercuri ma jucasem cu o pisica, care mai statea pitita pe la noi prin facultate. Era gri cu alb si avea blana moale si curata. Mereu ma privea cu ochii ei verzi si prietenosi. Mi-a stat in brate si am magaiat-o… 8-> Vineri, cand veneam la seminarul de T.P.A.A. vad pisica, care nu mai era…Era doar o imagine inspaimantatoare: blana alba si curata era inrosita de sange, iar ochi cei verzi si prietenosi erau acum pe veci inchisi. O secunda atat am lasat imaginea sa ma sperie. Apoi am tipat si mi-am ascuns fata in maini. Nu stiu ce am tipat, dar i-am cam speriat pe cei din jur pentru ca tot auzeam: “Ce ai patit?! Ti-e rau?”. Atat am putut spune: “Nu, pisica…”

Sus, la etajul 7, stateam in banca de la fereastra, privind colinele Iasiului si incercand sa inteleg un pic ce inseamna timp si daca el se raporteaza la noi sau noi la el…misterul viitorului si neputinta de a intoarce clipa. Poate ca multi dintre noi am vazut SF uri cu calatorii prin timp sau trecutul si viitorul traite in paralel de aceleasi personaje simultan. Cate s-ar putea intampla sau cate s-ar evita daca n-ar mai exista asa misteriosul “Timp”…

Ar fi banal si totusi trist…n-ar mai fi destin si intamplare, surpriza si neprevazut, regret si despartire sau bucuria regasirii, n-ar mai fi dor si Iubire…
Asa e Timp, Divin si Iubire…Asa e Dumnezeu si asta e voia Lui! 🙂
Ma trezesc din “visare” dupa ce profesorul ne explicase metoda Greedy, din care nu prea intelesem prea multe…dar na era prea tarziu, nu mai puteam da “timpul inapoi”. Am rezolvat totusi exercitiile propuse de el pentru respectivul seminar…a fost bine si a fost timp. 😀

Neprevazut

Cine ar fi crezut?! Azi am avut o surpriza de proportii, verificandu-mi cea de-a doua adresa de email. Eram asa happy 😛 si ma intrebam incontinuu: “Cine ar fi crezut?!” Era clar ca nu-mi puteam raspunde… chaiar azi cand m-am trezit cu gandul de a scrie ceva despre neprevazut!
Neprevazutul ne arata cum suntem, ne daruieste intamplatari spontane, reactionam repede, fara a ne gandi inainte de 7 ori 😀 . E surprizator, reactionam la primul instinct, e spontan, e nepregatit. Vedem ce ne caracterizeaza cu adevarat, care ne sunt adevaratele trasaturi, ce ne bucura, ce ne enerveaza, ce ne intristeaza. Ne descoperim laturi din personalitatea intr-o continua schimbare poate, dar reusim sa scoatem la iveala uneori lucruri care ne surprind si pe noi, poate chiar cele mai veridice! Cu neprevazutul nu ne intalnim in fiecare zi si cand se afla in drumul nostru ni se pare ca el pare a fi cel mai dur profesor, deoarece el mai intai ne da testul si apoi ne spune lectia.
Neprevazutul e surpriza, e cel care schimba clipa, ora, ziua, viata pana la urma. Desi ne e teama uneori sa-l infrutum stim ca oricum vine cand ne asteptam cel mai putin sau cand nici nu ne-am gandi ca el ni s-ar putea chiar intampla noua. De aia doar e neprevazut 😛
Fara doar si poate: Asteptarile sunt doar inceputul, lucrurile neasteptate ne schimba cu adevarat viata!

Time, please don’t say “Goodbye!”

O zi, un inceput sau un final…Un sore sau un colt de val?!
Pictori suntem o viata si pensula timpului umple clipe cu trairi colorate si le lasa sa zboare incet sau sa ia viteza pe panza destinului. Un tablou ce nu accepta retusuri, ce trebuie pictat fie cu grija, fie uneori lasata culoarea sa curga lin sau sa se incordeze, in linii si piscuri spre inalt. Pictorul reda deopotriva forme, nuante cat si lucruri de neinteles si nepatruns de posibilii privitori. Pe acordurile harpei sufletesti, ale carei corzi, mangaie, striga in noapte, soptesc, tipa, cheama sau ating inperceptibil, pictura continua sa evolueze…nu se opreste nici in somn cand stelele viselor cad pe iarba asteptarii.

Am trecut pe aleea ce duce la Muzeu, paseam cu teama, dar hotarata sa ajung Acolo sau undeva, nu stiam unde. Aleea parca gemea sub pasii mei, vantul era totusi cald si lin, imi dadea speranta sa continui…Alerg sau ma tarasc, cad sau ma ridic…nu mai conteaza…vroiam doar sa ajung Acolo unde toate culorile se contopesc. Vad sange, vad lacrimi, ahhh o usa deschide, in sfarsit lumina! Lumina desavarsita cu pal si argintiu si multa lume, care ma astepta! M-a cuprins o bucurie imbinata cu emotie…Sunt Aici, Acolo si Dincolo in acelasi timp!

Toti ma opreau sa intru…De ce? Voci din toate partile: “Nu acum!” Dar cum, cand?ma intreb. Si tot acest drum anevoios a fost degeaba. Incerc sa-mi revin, cand un batran imi sopteste: “Raspunsul la toate intrebarile tale, se ascunde in fiecare clipa de viata, traieste cu credinta! Traieste, traieste, traieste! Tu creezi tabloul, tu alegi culoarea, dar nu uita doar traind vei afla raspunsul! La Muzeu nu se primesc tablouri neterminate sau pictate in graba, fara credinta si fara responsabilitatea darului primit!”
Oricat eram de epuizata, raspunsul batranului mi-a dat o putere inimaginabila pentru a-mi continua periplul Vietii.
M-am intors si continui pe calea de unde pornisem! Pasesc hotarat sau calc stramb! Ma rostogolesc intre intelesuri, cautand poteci de sens si sentiment! Zbor printre sunete ce soptesc ciocnindu-se: “Live” “Strong” “Smile” “Love” “Sin” “Tear” “Faith” “Strong” “Air” “Soul” “Pain” “Breathe” “Bliss” “God”.

De ce?!

Intrebarea care ne framanta de mici, una din primele intrebari care le-am rostit si pe care i-am patruns sensul a fost “De ce?” . Cautam mereu un motiv pentru tot ce ni se intampla sau pentru ce se petrece in jurul nostru, probabil ca acest lucru este o dovada in plus a egocentrismului uman. Toti suntem in cautare de motive, de certitudini in viata si uneori negasindu-le le inventam noi si chiar uneori ajungem sa le credem. Poate ca interpretam viata ca un periplu de cauze si efecte. Nu stiu daca asa e, dar stiu ca, pe mine, cel putin, m-a obosit goana dupa certitudini, viata e complicata, dar noi o complicam si mai mult, cautand mereu “the best way to live it”. Poate ca privind viata, sau macar unele aspecte ale acesteia, cu ochii de copil, totul ni s-ar parea mai clar si mai limpide. Si stiti “de ce”?  🙂 Pentru ca orice copil poseda o inocenta aparte, faurita din nestinta orgoliului si a mandriei.  Un copil intraba “De ce?” ca un zambet larg pe buze si cu niste ochi mari, sclipind intrebatori…un “om mare” intreaba “De ce?” cu gura inclestata de durere si ochii palizi, lacrimand…

De ce s-a terminat deja vara, fara sa ne dam seama ca ea, una dintre cele 4 domnite, cea imbracata in verde si cu sal de raze, a plecat, lasandu-i locul toamnei? De ce e o intrebare, care o punem in mod egoist, cand ne suparam pe soarta, cand credem ca nu ni se cuvine atata nefericire, atata esec si asa mai departe. Cand suntem happy, linistiti, multumiti ca totul a iesit asa cum ne doream, nu ne intrebam de ce, pur si simplu suntem luati de vartejul acela de emotii, care din nefericire dureaza prea putin si de cele mai multe ori uitam sa multumim Celui de Sus pentru acel tot frumos din viata noastra. De ce ne nastem si de ce murim sunt cele mai simple si cele mai complicate de ce-uri, in jurul carora graviteaza toate celelalte si insasi viata noastra. Nascocim noi si noi “de ce-uri” de mici si unele dintre ele ne framanta pana la batranete fara sa le gasim vr-un raspuns plauzibil sau care sa ne satisfaca. 😀 . Unul din modurile de a-ti complica viata, uneori fara sens, este intrebandu-te la tot pasul de ce 😛 . Despici si firul deja subtire al intamplarilor in inca alte fire mult mai subtiri, care totusi nu pot rezista in fata unei structuri cerebrale, deci tot ce creem sunt doar palate de “de ce-uri?’ cu camere, usi, ferestri si tot tacamul, din simplul fapt ca un “de ce” duce la alt “de ce” si la sfarsit nu stim care e drumul cel mai scurt sau cel mai sigur pentru a iesi din acest “labirint” creat chiar de noi. 😛 . Am taiat si eu firul in “n-spe” cu n cuprins intre…let’s see 😕 ceva gen 2,+infinit. De ce uneori pierdem acel timp pretios cu activitati care nu merita, doar ca sa simtim ca trece mai repede. Ce gresit administrez eu timpul, chiar daca stiu ca nu e bine ce fac sunt atat de multe momentele cand ma plang ca nu-mi ajunge timpul, ba de una, ba de alta. Gandindu-ma ca am si atatea momente cand efectiv “muream de plictiseala”,  ma intreb de ce nu exista o balanta perfect echilibrata a timpului.

In aceasta lupta a “de ce-urilor” exista un “deoarece” perpetuu invingator, marile intrebari se intorc si se vor intoarce mereu tot ca intrebari nu ca raspunsuri. Esential e sa multumim Domnului pentru fiecare pahar de suferinta pentru ca fericire exista pentru fiecare mai devreme sau mai tarziu, in viata asta sau cea viitoare. O spun si eu acum, dar inainte am auzit-o la un parinte, duminica trecuta la predica. Mi-a facut bine sa aud inca o data, desi stiam asta foarte bine, dar pe cat de usor e sa spunem asta, pe atat de greu e s-o implinim. E greu sa incercam sa nu mai fim “revolutionarii de ce-urilor” si sa ne bucuram pentru suferinta, dar cert e ca substanta sufleteasca a noastra e facuta sa rezoneze la o sumedenie de trairi si sentimente, intre care suferinta, iubirea si fericirea sunt capataiul tuturor, inceputul dar si sfarsitul tuturor celorlalte. E poate mult mai usor in nefericirea noastra, sa punem la indoiala vointa divina, sa o chestionam, avand certidunea ca dreptatea e de partea noastra. In acele clipe uitam ca Dumnezeu e “calea, adevarul si viata”. Aici s-ar inchide un cerc al “De ce-urilor”, dar e greu sa zambesti cu sufletul. Suntem uneori ghidati de impulsivitate, sau fara un motiv anume, actionam intr-un mod pe care mai tarziu ajungem sa-l regretam. Atunci ajungem iar la acelasi “De ce?”, obositor si inutil, care ne mananca timpul si energia. Timpul nu se mai intoarce inapoi, iar faptul ramane facut, bun sau nu. Motivul pentru care l-am facut atunci nu mai conteaza, e greu sa te intelegi pe tine insuti si sa renunti la cautare.  Vei dori sa stii de ce nu dureaza momentul acela de liniste interiora, implinire si iar doare si doare si doare, dar REZISTA, rezista te mai rog!

De ce…”de ce?!”?

S-a terminat?!

Probabil ca asta s-ar fi vrut cel mai puternic in trairi articol de pana acum…dar fiecare isi are propriile trairi, care ii sunt de ajuns…totodata nu vreau sa fiu patetica…uneori spun prea multe…fara rost 😦 . Acum poate pentru ca simt atatea, imi vine sa scriu, sa ma descarc, sa sparg acest gol care ma apasa. E clar cand se afirma “s-a terminat” cu totii tindem sa ne gandim la sfarsitul inevitabil a ceea ce a fost candva, iar acum acele clipe nu se mai pot intoarce. Uneori vreau sa cred ca da, in sfarsit, s-a terminat cu lacrimile, durerea,  pesimismul, zidul parca nesfarsit al clipelor pierdute, egoismul, razboiul pentru noi! Nu pot afirma asta pentru ca m-as minti! Dar astazi ceva din mine parca s-a sfaramat, ceva ce aveam pretios, ceva nemarturisit, ceva doar al meu! Victima probabil ca are un nume, da, se numea “Tainic vis”, un vis ce poate ca a facut parte din “Cutezatorii”, un vis poate ceva prea ironic si banal 😀 . M-am saturat sa adun mereu piese dintr-un puzzle, pentru ca, intr-o zi sa le reunesc si sa-i dau acelei imagini aripi sa zboare pentru a deveni “vis implinit”. Deja adunasem prea multe piese, dar din ele nici macar 2 nu se imbinau. 😦 Desi probabilitatea era destul de mare ca macar 2 sa se potriveasca, dat fiind numarul mare de piese si similitudinea formelor si culorilor, ele se incapatanau sa nu se uneasca. Ma saturasem sa adun la infinit piese. Oare faceau parte din jocuri diferite?! Probabil…Tocmai de aceia nu ma mai joc o perioada…Le-am aruncat probabil intr-un coltisor pe undeva…nu mai conteaza…important sa nu mai dau de ele, macar asa curand. Acum cred ca este si o perioada cam delicata in privinta relatiilor, se termina sau nu, se zgaltana, in general ma intristez ca tot aud de lacrimi, nehotarare, sperante frante, durere in ultimul timp. Bine ca nu e cazul meu! 😛 Oare sa ma bucur ca nu fac parte din aceasta categorie sau sa nu 😕 . La mine nu avea ce sa se termine pentru ca nu incepuse nimic nou in ultima vreme. Era acelasi…(gata am aruncat piesele) Ca sa spun sincer sunt inca novice in cazul relatiilor de durata, poate ca mereu m-am temut de aceste clipe de deruta sau pur si simplu nu gasisem ce cautam…(inca nu stiu ce caut, inca nu stiu ce vreau, sau ce caut e prea ireal ca sa existe)…In schimb, mereu mi-am lasat sufletul conectat la aparatele ce tineau parca in viata “Iubirea”. Parca in fiecare zi sufletul era hranit artificial cu amintiri, fantezii si discutii imaginare, i se administra periodic medicamente cu saruturi si imbratisari (visate), si serul transparent al iubirii continua sa treaca din perfuzia fanteziei in sufletul parca deznadajduit, pe care il iriga continuu. Acest proces dura de mult si acum cand orice speranta parca se pierduse ma hotarasc! Opresc toate aceste aparate!

Sufletul traieste etern si fara aceasta iluzie! Pentru ca, daca ma gandesc bine, nici nu cred ca a fost iubire! A fost ca si celelalte: simple “indragosteli’ unilaterale pentru ca eu eram cea care punea de obicei suflet 😦 Spun unilateral pentru ca nu mi s-a intamplat pana acum sa fiu pe aceiasi “unda sentimentala” cu cineva: eu iubeam vs el un bun prieten, eu indifenta vs el tinea la mine, eu indragostita vs el doar dorea (asta a fost cea mai periculoasa marturisesc 😦 ), sau ceva in gen Otilia vs Pascalopol >:) . Oricum toate au trecut si au ramas ceea ce trebuia- “simple amintiriri”. A urmat acea perioada frumoasa, ce am confundat-o cred cu “Iubirea” si care s-a prelungit inutil datorita unei conectari la acele aparate sufletesti care o alimintau artificial in ciuda a multor factori perturbatori. Orice ar fi fost in fond, de la o fantezie juvenila pana la o dragoste adevarata, nu mai conteaza acum cand totul s-a terminat decat ca a fost. Mereu vom fi atrasi de imposibil, asa ca imi inteleg oarecum reactia de atunci si de acum. Daca eu nu ma inteleg, atunci cine 😕 Mereu am vrut sa fiu o enigma si sa apara cineva din neant de undeva, care sa incerce sa ma dezlege! 😛 Si iata acum ce fac, imi pun singura pe tava o parte din cele mai intime ganduri! Ce se intampla cu mine?! De unde extremele astea?! Fara pic de talent am incercat sa descriu niste trairi! Dar a fost in van pentru ca de obicei cand simti atatea esti tentat(a) sa “prestezi atentie” doar la ceea ce simti fara ca sa gasesti cuvintele potrivite pentru a le exprima sau pur si simplu devii “out of words, full of feelings” 😀 . Si stiti care e adevarul despre adevar?! “Doare!”, tocmai de aceia mintim! Dar cand ceva se termina, altceva incepe la fel cum atunci cand se inchide o usa se deschide o fereastra, deci nu trebuie sa plangem atunci cand o iubire se termina, ci sa zambim ca s-a petrecut! 😉

“Iubirea nu este o relatie intre doua persoane. Ea este un stadiu al constiintei tale.“

Limitele umane- o piedica sau ceva necesar?

In clasa aXa am avut de facut o compunere cu titlul “Frontiere”. Asa gandeam atunci, acum cred ca as avea alte pareri, dar sa lasam timpul sa intoarca o pagina deja ingalbenita de acum 3 ani si ceva…poate ca daca atunci nimeni nu a citit-o, acum o va citi macar cineva…niciodata nu e prea tarziu…Frontiera timpului oare exista?

Acum cand o citesc mi se pare infantila, scolareasca. Daca acum 3 ani scriam concis, in propozitii scurte, acum scriu fraze interminabile si uneori lipsite de sens, sau cu prea multe sensuri. Ajung sa ma intreb mi-am depasit limita sau mi-am creat una? Acum ascult Cimitir de amintiri…poate ca acum e cea mai potrivita….ne omoram cu fiecare zi ceva din noi pentru a se naste altceva…E un sacrificiu pe care trebuie sa-l facem, pentru ca tine de natura umana…de limita umana:

“Imi apari din cand in cand/Vii si pleci pe aripi de vant/Rascolesti in mintea mea/Amintiri ingropate de mult undeva/ Nu mai vreau sa-mi amintesc/Stiu ca n-am sa mai iubesc/Nu voi mai avea vreodata/Inima asa curata
Cimitir de amintiri/Inimi frante si iubiri/Ia la tine si ingroapa/Inca o iubire moarta!/
Vreau acum langa mine sa fii/Sa alergam prin locuri pustii/In al meu suflet sa rasara viata/Fiindca am ramas iubito(e) izvor de gheatza!/

Focul s-a stins/Focul s-a stins/Dor m-a cuprins!”

Acum mai incerc sa dezgrop ceva din mine, odata cu aceasta compunere, e un eu al meu, ce il mai simt din cand in cand, dar ce e clar…la fel ca in versurile melodiei…nu voi mai avea inima asa curata, daca pot spune ca atunci….Asa suna glasul gandului meu atunci…

În viaţă există frontiere, limite pe care noi le percepem în diverse moduri. Există bariere, care trebuie învinse. Noi luptăm să doborâm aceste bariere şi odată cu acest lucru să progresăm şi să încercăm să fim mai buni. Acest tip de frontiere imaginare constituie o provocare pentru fiecare dintre noi. Ele antrenează ambiţia şi sentimentul de competiţie. Limitele pot fi depăşite sau nu, acest lucru depinzând de conjuncturile vieţii, de calităţile sau defectele pe care le avem, dar şi de caracterul fiecăruia dintre noi. Unele bariere, odată doborâte ne fac să ne dorim din ce în ce mai mult de la viaţă, urmărind depăşirea condiţiei umane. Acest lucru poate să aducă aspecte negative în caracterul unei persoane. Depăşirea unor frontiere impuse de destin, dorinţa câştigării a tot mai mult de la viaţă poate conduce la mândrie şi egoism, defecte care sunt considerate păcate. Acest tip de limite, care pentru depăşirea lor ne conduc spre rău trebuie asumate pentru că în viaţă vor exista noi şi noi frontiere tot mai greu de depăşit.

Există şi frontiere în domeniul cunoaşterii. Curiozitatea, aviditatea de a cunoaşte permanent lucruri noi, ne fac să ne documentăm, să ne informăm prin diverse moduri şi din diverse surse. Toată viaţa vom întâlni astfel de bariere pentru că niciodată nu e prea târziu să aflăm lucruri noi, să progresăm. Totodată trebuie să fim conştienţi că nu putem afla pe tot parcursul vieţii toate misterele existenţei umane şi a întregului univers. Un anumit destin, existenţa unor împrejurări de viaţă diferite de la o persoană la alta, ne determină să înfruntăm anumite bariere, care pot fi distruse sau nu şi din care trebuie să învăţăm anumite aspecte. Lucian Blaga în ”Trilogia Cunoaşterii” asemăna cunoaşterea absolută cu nouă cercuri concentrice, din care omul ajunge să cunoască doar primele două cercuri, iar pe al treilea îl percep doar geniile. În consecinţa rămân şase cercuri ale cunoaşterii încă nepătrunse de mintea omenească.

În viaţă există şi frontiere economice, sociale, politice, religioase sau de o altă natură care sunt mai greu de trecut sau chiar imposibil, unde avem nevoie de ajutorul celorlalţi pentru a le învinge. Pentru a trece peste acest gen de frontiere nu depinde numai de noi şi de forţele proprii, ci şi de o serie de factori exteriori. Atunci când reuşim să depăşim o astfel de frontieră nu trebuie să uităm să mulţumim celor care au contribuit la trecerea ei, dar totodată şi Divinităţii. În cazul în care o astfel de frontieră pare a fi de netrecut nu trebuie să cădem pradă disperării, ci trebuie să o asumăm ca pe una dintre limitele noastre ca fiinţă omenească.

Omul trebuie să privească viaţa în mod realist şi să înţeleagă că mereu vor exista frontiere, unele care vor putea fi depăşite, altele care nu şi el trebuie să-şi înţeleagă condiţia sa de fiinţă trecătoare pe acest pământ. Dacă în viaţă n-ar exista limite, omul s-ar crede stăpânul universului, uitând de condiţia de creator a lui Dumnezeu.”

Mi-e dor de ceea ce era atunci, dar totodata is curioasa ce va fi…Raspuns: si o piedica si ceva necesar…