Pentru mereu…anotimpul meu

Absenta privesc rabdand, cautand…asteptand,
Suflu cald ma tinteste in vechi amurg…curg,
Aud amar, gust nevazut, simt uitand…luptand,
O veche toamna zavorata in gand, luand..frang.

Somnul inexsistentului dintre noi ma trezeste,
Secunda scapata in-al despartirii abis ma loveste,
Respir, tresar, pierd, zbor, dobor, cad, tac, rabd… respir,
Trudesc, lumesc, reusesc, iubesc, amintesc, inspir… delir.

Am visat o viata…o toamna…o zi. De cand am inceput sa ma innec in strafundurile constiintei mi-am zavorat fiecare lacrima, fiecare farama de suflet sfarmat in speranta unei zile. Am atarnat de ea ultimele dorinte pe care am indraznit sa le am. De vro 4 ani, nu mai indraznesc sa doresc…le-am constientizat in neputinta zadarul si eferinatea, dar imi mai colorau clipele cu zambete inocente si priviri pierdute. Acum am doar “vreri” mici comune…Tin minte aniversarea mea de la 19 ani, probabil una dintre cele mai frumoase, care o pastrez aproape de suflet: In fata tortului si a lumanarilor, aud: “Hai…Pune-ti o dorinta!” “Sau mai bine trei!”. Eram asa fericita, cum rareori reusisem sa fiu. Simt cum nu pot, simt cum atata fericire se aduna intr-un nod greu, ce atarna in gat. Totusi atunci am indraznit sa doresc, dupa ce trecuse deja un timp, de cand luasem hotararea sa nu mai doresc, sa traiesc doar pentru ziua ce vine si pentru aproape. S-a implinit dorinta aia! Atunci cred ca a fost ultima data cand mi-am “depozitat” in “eu” dorinte…Cand eram mai tanara insa am pointat zile dea randul catre o zi: 22 noiembrie 2009. Mai sunt 8 zile si cateva ore pana cand va incepe tot ce speram sa fie cea mai fericita zi din viata mea. Cu cat secundele se scurg simt cum neobisnuitul si nebunescul fericit dorit se transforma in gol stins, aproape mort. Ce copil eram!
Am fost si bucurosa in tot acest delir al asteptarii. Sa fie vro 10 ani sau chiar mai mult de cand visez la aceasta zi! In zadar! Agonie… Erau clipe cand ziceam ca nici nu voi ajunge sa respir in aceasta zi ) .

Din ultima luna imi amintesc cateva replici care m-au facut sa-mi amitesc de toate visele stranse in ea si de ciudatul apropierii ei:
“-Fac ce vreau. Tu nu faci ce vrei. Vrei si lasi sa se piarda.
-Da, fac si eu cate unele care le pot face Altele, decat sa vad ca nu pot, mai bine nu incerc
-Aici gresesti. Ca nu incerci”
————————————————–
“-Dar ce vointa ai tu ?
-Am multe…Eu chiar vreau…multe. Cred ca prea multe Si nu stiu cu ce sa incep
-Pentru viitorul apropiat ce vrei ?
-Hmmm.. Cat de apropiat? Maine?
-Cel mai apropiat
-Pai…vreau sa termin de implementat o coada la IA…in noaptea asta
-Ok. Ceva mai indepartat. Pana la sf. anului asta sa zicem
-Ahhh, vreau sa vina noiembrie
-Noiembrie vine si fara vointa ta
-Si nu vreau sa vina…
-A venit deja. Nu suntem in 1 nov ?
-A venit… Deja a venit
-Uite, eu vreau 3 lucruri
-Deci deja tre sa incep sa numar zilele.”
————————————————————
“-Si ce faci de ziua ta? ca acusi se apropie )
-Nu stiu inca.”
————————————————————
“Azi 11 noiembrie am fost Cenusareasa…Doar ca pantoful era adidas, castelul era Facultatea de informatica, Zana cea buna era Carmen. Pendula era la fel ca in basm, doar ca arata 2 fara 10 la amiaza, nu miezul noptii si printul…printul nu doar ca lipsea din peisaj, ci nu exista…e basm fara print…de fapt el e, el e un inexistent continuu!”
————————————————————-
“-Mai e o saptamana si un pic pana ma agat de urechile tale. Bem bere bruna…mi-ai promis
-Da, sper…sa ajungem pana atunci.”
————————————————————-

Concluzia: Cel mai sigur, o sa ploua cu lacrimi pentru a spulbera toata inocenta unor dorrinte, sadite in copilarie

Doar ploaia asta nebuna a spus ca vine si…a venit!

Ploaie! Azi doar ploaie! E si marti 13 ) Am avut un laborator de la 4 si a trebuit sa ma intalnesc cu ea. Curgea de peste tot ca nebuna in ropote si siroaie, dar mie tot imi placea ) Doar frigul care o imbraca era destul de urat. Dar parca nu ploaia era nebuna, ci lumea pe strada: toti priveau in jos, alergand de parca un monstru ii pandea de la spate, umbre si trupuri se ciocneau ca intr-un joc ciudat, jucat dea valma. La semafoare, cel putin era ceva gen “care pe care?”! Dar era si frumos sa vezi, maini in maini, incordate mai strans si mai puternic decat de obicei, umbrele divers colorate acoperand uneori doua chipuri, care priveau siroaiele care se scurgeau. Imi vin in minte multe melodii cu “ploaia” si parca le aud refrenele sub zgomotul picaturilor. E scurt drumul pana la facultate si imi venea sa arunc umbrela in mijlocul paraului de pe strada, care curgea la vale. Eram curiosa unde se va duce, cine o va culege. Dar o tin in continuare, totusi nu vreau sa racesc.
Vineri am fost la un concert folk. Principalii invitati erau “Nu acum”. A fost totul superb. Mi-a placut mult, mult…Au fost cantece cu iubire, singuratate, toamna, ochii albastri, neimplinire, vis si … ploaie Chiar “Nu acum” a cantat o melodie cu ploaia pe care n-o stiam si e prea putin sa spun ca mi-a placut, m-am regasit in versuri si interpretarea era foarte potrivita! Eram singura si m-am gandit sa mai bucur si pe altii, dar n-am reusit. La ultimele doua melodii (aia cu ploaia si “Probabil”) am dat 2 mesaje pe telefon, la 2 persoane carora stiam ca le place folk-ul, dar nimeni nu avea timp sa asculte “Nu acum” Ma bucuram, dar ma bucuram singura…ma rog, poate am fost prea impulsiva sa trimit acele mesaje Tot atunci, poetul Ionel Simota si-a lansat un volum de poezii de toamna: “Descult printre cuvinte”. Auzeam atunci in gand “Alerg dupa tine cu ploaia de mana”(ca o continuare a titlului) si am zis incet, ca un sfat pentru mine: “Nu mai alerga, Ally! Si asa nu vei alerga niciodata…”. Poetul citea versurile a catorva poezii, iar eu tacuta, incercam sa ma concentrez, sa ascult, dar parca auzeam doar: “Nu vei alerga!” si un suspin tacut. Cat am reusit sa ascult poeziile citite, mi-au placut. Am zis ca o sa cumpar cartea cand am sa ies din sala.
Dupa cele doua melodii, care au incheiat parca prea repede recitalul “Nu acum” si seara folk implicit de pe 9 octombrie, au urmat niste aplauze sincere si zgomotoase. Lumea pleca, forfota. Tipul care a stat langa mine s-a ridicat si astepta sa ma ridic si eu ca sa treaca, dar eu ii spun zambind: “Eu nu pot sa ma ridic, sorry!” Se uita in continuare mirat si nu intelegea… Calm ii zic: “Poti sa treci peste sau sa o iei in partea opusa. Chiar nu pot, pe bune.” In gand imi zic “Nu ti-ai dat seama pana acum?!” Si apoi imi vine gandul iar: “Nu vei alerga!” Cel mai mult ma enerva ca nu zicea nimic si se uita mirat…Iar un gand rautacios: “Injura-ma mai bine!” Dupa ce se indeparteaza, eu raman cufundata in ganduri si stari diverse, nu stiam daca eram trista sau bucuroasa, ambele erau puternice si se ciocneau…priveam scena goala, pe care zaceau in asteptarea unor noi acorduri si sunete niste microfoane si 4 chitare, in suporturi speciale. Erau putin inclinate si lucea lacul in lumina unui reflector. Pe una din ele, o tinusem si eu in brate, ii atinsesem corzile, chitara lui Andrei. Cantase si el in seara asta alaturi de Andrei Savinescu, chiar la inceput. Se vedeau amprente pe lacul lucios al chitarii…oare sunt pierdute sub altele si amprentele mele sau ale serii acelea de 11 iunie? Dar era ceva atat de diferit in modul cum o priveam acum si cum o priveam atunci… Asa stand, simt o mana din spate pe umar: “Te-am prins!”. Tresar. Era chiar Andrei. Am vorbit putin despre spectacol, dupa care a venit mama sa ma ia. Iesind, pe hol, imi amintesc de cartea de poezii ale lui Ionel Simota, pe ale carui versuri “Nu acum” canta mai multe piese. Mama chiar se ofera sa mi-o cumpere si zic indata “Da!”. Vroiam o amintire palpabila a acelei seri pentru ca poze si filmulete nu putusem sa fac pentru ca nu aveam nici strop de baterie Vina mea!
Poetul era acolo si mama l-a rugat si de un autograf. A scris: “Domnisoarei ALEXANDRA, cu toata admiratia autorului si intreaga frumusete a toamnei.” Eram uimita…si oarecum simteam ca nu merit atata…Mereu cand am in mana un volum de poezii, deschid la intamplare sa vad la ce poezie nimeresc si o citesc curioasa. La camin cum ajung, fac acelasi joc, incercand “roata intamplarii”…paginile 82-83…Rostesc un “NU SE POATE!” hotarat, “DOAMNE!”. Inchid cartea! Era poezia “Ploua”. Ce am eu cu ploaia? De ce atata ploaie? Multe ploi…prea multe si cate amintiri legate de ploaie… Cand ma mai domolesc din uimirea ca nimic nu e chiar “Din intamplare” o citesc tare:
Ploua

Ploua si te tin de mana,
Ca pe-un cantec ca pe-o roua,
Trupul mi se frange-n doua,
Vrea sa plece, sa ramana…

Ploua cald si adanc in mine,
Pasari mi se ascund sub pleoape,
Un potop in mine-ncape,
Tie vreau sa-ti fie bine.

Ploua, ti se surpa trupul,
In iubire, in sarut,
Ploaia-n iarba o ascult,
Cerul gata-i sa se rupa.

Gandul nu ma mai asculta…

“Ce bine ca esti”, vers “Ce mirare ca sunt” om! Atata de bine mi se potriveau versurile, incat eram convinsa ca nu puteam deschide mai potrivit acest volum. Cuvintele m-au zapacit in destul incat sa cred ca sunt asemeni acelei ploi reci de toamna cu care m-am intalnit, azi, 4 zile mai tarziu, de care voluntar, se fugea, dar care reusea sa se faca simtita, involuntar, prin multime.
Poate cel mai bun filmulet pentru toate aceste vorbe…(e si folk)
Ramas bun strop,
Ramane ploaia!

Neprevazut

Cine ar fi crezut?! Azi am avut o surpriza de proportii, verificandu-mi cea de-a doua adresa de email. Eram asa happy si ma intrebam incontinuu: “Cine ar fi crezut?!” Era clar ca nu-mi puteam raspunde… chaiar azi cand m-am trezit cu gandul de a scrie ceva despre neprevazut!
Neprevazutul ne arata cum suntem, ne daruieste intamplatari spontane, reactionam repede, fara a ne gandi inainte de 7 ori . E surprizator, reactionam la primul instinct, e spontan, e nepregatit. Vedem ce ne caracterizeaza cu adevarat, care ne sunt adevaratele trasaturi, ce ne bucura, ce ne enerveaza, ce ne intristeaza. Ne descoperim laturi din personalitatea intr-o continua schimbare poate, dar reusim sa scoatem la iveala uneori lucruri care ne surprind si pe noi, poate chiar cele mai veridice! Cu neprevazutul nu ne intalnim in fiecare zi si cand se afla in drumul nostru ni se pare ca el pare a fi cel mai dur profesor, deoarece el mai intai ne da testul si apoi ne spune lectia.
Neprevazutul e surpriza, e cel care schimba clipa, ora, ziua, viata pana la urma. Desi ne e teama uneori sa-l infrutum stim ca oricum vine cand ne asteptam cel mai putin sau cand nici nu ne-am gandi ca el ni s-ar putea chiar intampla noua. De aia doar e neprevazut
Fara doar si poate: Asteptarile sunt doar inceputul, lucrurile neasteptate ne schimba cu adevarat viata!

Toamna gri

De o saptamana a venit toamna! Spun ca a venit dea binelea, cerandu-si drepturile, pentru ca, spre deosebire de alti ani, cand ne mai lasa soarele de vara sa mai haladuiasca printre noi, acum l-a sechestrat printre nori gri, picaturi si ploaie. Am lasat si eu sa ma bantuie toamna ) cu mult folk  si plimbari printre ploi.

Si imi place!  E anotimpul meu, ce sa mai… m-am nascut intr-o zi de toamna tarzie, mult dupa ce se despartise de ceea ce fusese frumos in vara lui 1987,  cand prima ninsoare scotea ghetele imblanite pe strazile comuniste si gri. Despre asta voi scrie poate alta data, acum doar cautam o explicatie: De ce simt toamna pana-n oase? De ce traiesc cel mai puternic toamna? Ea,  liantul dintre cald si frig,  vara si iarna, continua sa aduca speranta intr-o noua… primavara. Deabia a plecat vara, deci nu pot sa nu public versurile unei piese folk, una din preferatele mele, a carei versuri nu le-am gasit pe net si le-am cules “manual” . Imi placeau prea mult :

Vasile Mardare – Tu esti ultima vara

Regasire, despartire,
Doua mame intr-un fat,
Intr-o zi voi spune “Adio!”
Fara a privi-ndarat.
Ce e scris, nu se va sterge,
Ce e sters, nu va fi scris.
Mi-e rusine si mi-e jale
De acest intim abis.
Cade negura in suflet
Ca o usa dinspre cer.
Noapte buna, noapte trista,
Fii cum vrei, ce pot sa-ti cer!
Ref.:
Ce “Adio!” la adio,
Cand din replici fara rost.
Inteleg ca pentru mine,
Vara ultima ai fost!
Dreptul tau la libertate
Cu un lant il mai ingan.
Sa ma ierti, drumul adio,
Noapte buna, sunt batran!

Daca asa iti e croiala
Si ce iti spun iti e strain,
Regaseste-ti gustul vietii,
Mergi la tine in destin!
Si-a venit aceasta toamna,
Care frunzei ii da foc
Sa puncteze intelesul,
Lipsei noastre de noroc.
Va ploua intreaga noapte,
Un intreg potop corupt.
Si ai sa vezi ca dimineata
Podul dintre noi s-a rupt!
Ref. x1
Nu cu multa vreme in urma,
Nu stiam prea bine, nu,
Cand scriam ca moare vara,
Ca lumina ei esti tu.
Si acum atata jale,
Mi s-a cuibarit in piept,
Incat plang de dor de vara
Si ninsoarea o astept!
Ce-am crezut ca nu exista,
Nici nu poate exista.
Nici o vara nu dureaza,
Nu dureaza nici a mea!
Ref. x1
Click si ascult-o : Vasile Mardare – Tu esti ultima vara

Exista multe nuante de gri, traim pana la urma in “gri” pentru ca toate culororile primare(Rosu, Albastru, Galben, cu nuantele lor),  cand se amesteca dau culorile secundare(Verde, Mov,Portocaliu) si toate amestecate laolalta dau ceea ce numeam printr-a 7a, “gri neutru”. Non-culorile(Alb,Negru), impreuna dau tot gri! Toamna e puternica in trairi, le are poate pe toate, toamna nu e doar depresiva, nu e doar ploioasa!!!
Toamna e traire, e culoare, e schimbare, e imbratisare,
Toamna e rod, e pod, e cod, e nod,
Toamna e uimire, e stire, e vie,
Toamna e miracol, e oracol,
Toamna e emotie, e vibratie!

Soare de iunie

Trecusera examenele de sfarsit de an II cu bine Un singur 5, la Java, dar ehh, eram multumita si relaxata ca in sfrsit  se terminase ceea ce se numeste “stresiune” . Am mai ramas o saptamana si ceva apoi in Iasi sa ma bucur de soarele de iunie printre prietenii de acolo si in gradina botanica.
Cu doua zile inainte de a pleca, ma bucuram de razele de soare, pe o banca din Iasi, cand ma suna o prietena:
Ea: Hei. Ce mai faci, mai Ally?
Eu: Bine. Ma las mangaiata. (hilizeala)
Ea: Cine-i? Zi-mi. Esti cu X? ;;)
Eu: Eiii…varza! Ti-am zis ca suntem prieteni, ca fratii asa. Oricum nu ma lasam mangaiata de el si nici el nu m-ar mangaia…Ce idei iti vin!
Ea: Dar atunci cu cine esti fata?
Eu: Momentan stau singura pe o banca.
Ea: Atunci de ce ai zis ca te lasi mangaiata? De cine? Te-ai imbatat?!
Eu: Nuuu! Eiii, glumeam si eu… de soare, de razele de soare, naaa .
Ea: Da, stiu ca-ti place sa fii dezmierdata de soare si vant! Nebuno, nu te-ai schimbat!
Eu: Cateodata as vrea sa schimb ceva, sa fie ceva real nu stiu…apoi renunt la idee, ma stii…
Ea: Acu ai ocazia sa scrii ce vrei sa schimbi, sa te gandesti bine, de asta te-am si sunat, sa te rog sa-mi scrii o poezie faina pt Y, hai te rog, sa fie si romantica si pasionala in acelasi timp, si rapid in 20 de min, juma de ora, please, Ally, cer prea mult? :-s
Eu: Nu, fata! Nu eu tre sa-i scriu lui Y! Tu-l iubesti, scriei tu ce simti! Ce te-a apucat, tu esti mai buna la astea!
Ea: Mai Ally, e pentru mine atunci, nici nu-i trimit lui, daca nu vrei, doar stii ca-ti respect dorintele…Dar scrie-mi, te rog, mi-e dor de stilu tau…
Eu: Bine daca nu-i trimiti lui Y ce o sa scriu, ok, iti trimit mesaj, sa vad daca imi vine ceva in minte, nu stiu…oricum va fi ceva de moment, nimic special…o prostioara .
Ea: Bine, scumpa, merci mult…Te pup!
Eu: Si eu! Pa pa! Wait for the message !

Am gasit zilele astea “poezioara” pe telefon intamplator si am zis s-o scriu totusi, asa de amintirea catorva minute sub soarele de vara timpuriu. Discutia am redat-o cu destul de real, cam asa fusese .

Un sfert de ora, soare, o banca pe langa Copou, raze de soare, un telefon, o rugaminte si ganduri amestecate cu dorinte si amintiri, un mesaj:

Dulce imbratisare,
Calda raza de soare,
Vino-ncet si alina,
Lacrima ce suspina.

Te astept cu valul moale,
Ce-ncet se tot indoaie
In dulcea arsa sarutare,
Ce ti-o las sa tot coboare.

Si totusi e pustiu,
E crud si e viu.
Mult romb cenusiu,
Ce varsa sange aramiu.

Ploua

Din nou ploua si e bine,
E doar norul peste mine,
Picurii se joaca intre ale noastre palme,
Alergam si ne prindem in zboruri calme.

Si in casa cea noua
Incepe iar sa ploua,
Dar norul a fugit, a si plecat,
In zboru-i neinfrant si curbat.

Acum, singura sunt,
Iarasi un zid mut,
Toamna se zbate in zale de picaturi si fulgere.
Fara nor, de unde mai ploua? Tainica mergere.

Letter

Asta scriai tu candva…Demult cand nu te cunosteam, dar e deschisa oricui, mai ales  “for friends” cum zici tu . Acum imi spui ca e si pentru mine, ma linisteste cand o ascult si ii patrund versurile. O darui si eu mai departe, incercand sa cred ca numai asa, daruind, putem face o bucatica de Rai.

Letter

Am si eu un raspuns, scris mai demult .

Re:Letter :

Prieten drag,

Desi vorbim mult, mereu am vrut sa-ti scriu cateva randuri, like a “Letter”, de la o sagetatoare catre un sagetator, deci ai grija, “Foc”, just kiddin’ ) . Multe le stii si tu deja, dar asa cu o placere imi aduc aminte de niste clipe, incat simt nevoia sa le zidesc si in cuvinte. Memoria afectiva este poate unul dintre “sedativele” mele in momente grele.
Acum, 15 august 2009, ora 20:00, canti pe alta scena decat cea pe care te-am vazut eu prima data concertand. Ai in brate aceiasi chitara,”Takamine”, careia din fericire i-am atins si eu corzile. Iar nu sunt in Iasi si iar ratez un recital de-al tau, dar sper ca la urmatorul voi face parte din public, ca sa “ma dai pe spate” inca o data =)). (Scuze, dar nu m-am putut abtine:P)
Imi vine in minte acea seara calda de 14 mai, in care ma aflam prin multimea adunata in fata CCS-ului, la Festudis, seara folk, asteptand plina de nerabdare sa inceapa concertul, pentru a-i vedea in carne, oase si voce pe cei de la “Nu acum” si pe Ducu Bertzi. Stiam ca vor mai canta si altii, dar de ce sa te mint nu auzisem nimic despre ei si nu imi puneam mari sperante ca ma vor fascina intr-atat. In acest timp ascultam, pe deplin conectata, repetitiile artistilor. Singura figura cunoscuta ramanea Ducu Bertzi, care mi se parea oarecum iritat de calitatea sonora. Era tot cam 20:15, cand Andra m-a luat in fuga langa scena, repetand frenetic: “Incepe, incepe, incepe! “. Eu cu zambetul pan’ la cercei, ii ziceam “Ahh, de-a bia astept! Chiar daca stiu ca Ducu, va fi ultimul, is curioasa cu cine va incepe seara! :-” “. Dupa ce aceiasi fufa (n-am nimic cu tipa), ca la Balul bobocilor de anu asta de la info, unde a cantat si Vama , a facut o pompoasa introducere, a prezentat prima persoana care va canta sub numele de Adrian Bauer. A tinut sa precizeze ca chiar daca nu are prestigiul celor de la “Nu acum” sau a lui Ducu Bertzi, spera sa ne incante cu vocea lui. Mi-am zis in gand: “Deci Adrian Bauer, cu el incepe mirifica seara folk…Ia sa te vedem “(ce poti, cu vocea ) ). Dupa cateva acorduri, ai inceput cu “Opreste-ti ornice bataia”, pe versuri de Minulescu. Nu puteam sa cred pe atunci cum cineva poate sa-mi cante atat de aproape de suflet…ramasesem vrajita, pe bune, realizam atunci, odata ce vocea ta imi scufunda de la urechii, tot creierul, inima batundu-mi repede, repede ca un ceas care tinde sa o ia inainte si nu sa se opreasca, ca da, am sufletul folk si inima rock. >:)Ai continuat cu o “Ingerasul”, melodie compusa de tine, in amintirea inocentei copilariei. Am filmat si am facut poze…Erai prea dulce :”> Ultima piesa, cantata si de “Talisman”, “Numai una”, ai zis ca ti se pare una dintre cele mai frumoase declaratii de dragoste, cu tenta folclorica, din muzica folk romaneasca. Abia asteptam sa incepi sa canti, pentru ca stiam ca voi canta si eu cu tine din toata inima…nu doar incercand stangaci ca la primele doua, necunoscand versurile, doar sa “nanai” ) . Da, cand ai ajuns la partea aia cu “Decat sa ma despart de ea/Mai bine-aprind tot satul.”, cu adevarat tipam, stiu ca uneori exagerez cu vocea mea de 2 bani juma’, dar eram asa fericita, incat simteam nevoia sa ma extrovertesc cumva. Nu te-am acoperit din fericire =)) . Atunci, chiar pe la sfarsitul melodiei am gandit “Mama, ce happy tre sa fie prietena, iubita, sotia, sau ce-o avea, se vede ca e sentimental, sensibil, romantic…Ah, de-as avea si eu unul asa ca el 8-> . Dupa ce aplauzele au incetat, i-am zis Andrei: “Tare tipul! Super, chiar nu ma asteptam, super, super. Mi-a placut ” . A revenit fufa, spunand ceva de genu ca a fost cantaretul Andrei Bauer. Am ramas nelamurita: “Andrei sau Adrian Bauer? Totusi cum il cheama pe tip…offff Andrei sau Adrian? :-/ ” Preferam Andrei, nu stiu de ce, poate simteam ca totusi Andrei Bauer te numeai. N-am putut sa-mi stapanesc un gand rautacios: “Nu stie nici cum ii cheama pe cei care ii prezinta!”. Apoi nu mai scriu ce-am gandit…Ma cenzureaza wordpress-ul ) . A urmat Moldavia Folk, dupa lungi probe de microfon s-au decis sa cante. “Numai noi doi” chiar mi-a placut mult…fetele talentate, sper sa aiba viitor formatia. Atunci cand au cantat aveau doar o luna de existenta in formula aceia. Nu stiu de ce la concerte ma preseaza ideea singuratatii…altfel ma iau cu cotidianul ironic cateodata, alteori stresant sau banal. Dar mereu la concerte ma apuca nostalgia dupa dragostea pierduta, sau dupa acel feeling special de inceput de indragosteala, pe care stii ca nu l-am mai trait de mult :-< . Mereu la concerte ma simt atat de singura in interior, incat cantecul parca se loveste mereu de peretii rigizi ai unei pesteri goale si intunecate…A fost asa si la Cargo, Holograf, Voltaj, Iris si Vama, sunt obisnuita deja cu feeling-ul, empty heart and empty road to go to it. Dar parca concertele folk iti imprima cel mai puternic sentimentul singuratatii, se canta cel mai aproape de suflet, de iubire, de neimplinre. Stiu ca implinirea mea afectiva a fost, este si va fi in prietenie . Se spune ca mereu sagetatorii vor fi prieteni de nadejde, la bine si la rau, bine se mai spune ca suntem adevarati “Don Juani”, dar la noi nu prea e cazul.
Revenind la concert, a urmat “Nu acum”, mi s-a implinit un vis: sa-i vad cantand, sa-i vad live, desi ii ascultam impatimita din vacanta de vara dinainte de facultate si cautasem sa gasesc pe net despre ei, sa vad macar cum arata, le identificam deja vocile la fiecare, totusi nu stiam pe atunci nici cum ii cheama =)) . Andra a luat  Putine vise adevarate am avut la viata mea, aproape toate mi s-au implinit mai tarziu decat as fi vrut, dar clipa implinirii, mereu a fost sublima, unica, lovind mereu cu putere coarda sensibila a unui suflet fericit . Da, n-am ajuns eu la adevaratul vis, acela de a fi capabil sa visezi indiferent de lanturile realitatii.
Florin Sasarman m-a impresionat: e atat de apropiat de public si canta asa tandru 8->. Deci acel concert de folk a fost asa ca o cununa de trairi si sentimente pozitive. A fost si primul concert folk la care am participat si “prima oara” in ceva frumos are mereu un farmec aparte .
Seara a fost incununata de Ducu Bertzi si chitarele lui cu nume de femei . “Suflet fara chei”, “M-am indragostit numai de ea” si “Floare de colt” m-au epuizat cu totul afectiv si sentimental…De mult nu ma mai simtisem atat de bine! Apoi am facut poza cu Ducu M-a tinut saracu’ “in brate” de doua ori, ca la prima poza am inchis ochii de la blitz ) . A fost superba seara aia…”Si era o seara de mai… 8-> “
Din acea seara, s-au intamplat multe, putem scrie un roman, dar nu este cazul .
Dupa ce an scris randurile astea, ne-am vazut pe 22 august si a fost fain .
Merci ca esti,
Alexandra (Ally, “for friends”).

In noaptea despartirii dintre noi, copacii cad pe drum din doi in doi…

Ochii tristi mi-i intorc pe fereastra intredeschisa: cer innourat spre rosu din cauza soarelui ce se indreapta tacut spre asfintit. Si cerul e parca incununat de aceiasi durere, a mortii Tatianei Stepa.

Azi copacii s-au aplecat la pamant…au cazut din doi in doi…pentru despartirea dintre noi…si cea ce dadea glas celei mai vibrante voci feminine a folkului romanesc: Tatiana Stepa. Cuvintele imi sunt slabe azi, 07.08.09, se imbraca in vocea ei, ce va vibra continuu, asemeni celor trei cifre, ce au pus capat sperantei de viata pentru ea. Nu s-au oprit, nu au facut nici o pauza ca 3 secunde ce se scurg atat de usor…07,08,09…asa continuu o vom asculta,  o vom pretui…Dumnezeu s-o odihneasca si sa-i daruiasca copacii cu padure!

Doar o saptamana a trecut de cand la Vama Veche, in cadrul festivalului Folk You 2009, Tatiana se daruia inca o data integral publicului si tuturor celor care o iubesc, revelandu-ne existenta iubirii peste durere si suferinta.

“Cea mai curata lacrima din folkul romanesc”(Victor Socaciu) astazi s-a aplecat peste obrazul eternitatii. Nimic nu cred ca poate sa arate durerea ce ne loveste, decat vocea Tatianei, care rezoneaza in continuare cu durerile sufletelor noastre.

“ADIO! Adica RAMAI!”

Time, please don’t say “Goodbye!”

O zi, un inceput sau un final…Un sore sau un colt de val?!
Pictori suntem o viata si pensula timpului umple clipe cu trairi colorate si le lasa sa zboare incet sau sa ia viteza pe panza destinului. Un tablou ce nu accepta retusuri, ce trebuie pictat fie cu grija, fie uneori lasata culoarea sa curga lin sau sa se incordeze, in linii si piscuri spre inalt. Pictorul reda deopotriva forme, nuante cat si lucruri de neinteles si nepatruns de posibilii privitori. Pe acordurile harpei sufletesti, ale carei corzi, mangaie, striga in noapte, soptesc, tipa, cheama sau ating inperceptibil, pictura continua sa evolueze…nu se opreste nici in somn cand stelele viselor cad pe iarba asteptarii.

Am trecut pe aleea ce duce la Muzeu, paseam cu teama, dar hotarata sa ajung Acolo sau undeva, nu stiam unde. Aleea parca gemea sub pasii mei, vantul era totusi cald si lin, imi dadea speranta sa continui…Alerg sau ma tarasc, cad sau ma ridic…nu mai conteaza…vroiam doar sa ajung Acolo unde toate culorile se contopesc. Vad sange, vad lacrimi, ahhh o usa deschide, in sfarsit lumina! Lumina desavarsita cu pal si argintiu si multa lume, care ma astepta! M-a cuprins o bucurie imbinata cu emotie…Sunt Aici, Acolo si Dincolo in acelasi timp!

Toti ma opreau sa intru…De ce? Voci din toate partile: “Nu acum!” Dar cum, cand?ma intreb. Si tot acest drum anevoios a fost degeaba. Incerc sa-mi revin, cand un batran imi sopteste: “Raspunsul la toate intrebarile tale, se ascunde in fiecare clipa de viata, traieste cu credinta! Traieste, traieste, traieste! Tu creezi tabloul, tu alegi culoarea, dar nu uita doar traind vei afla raspunsul! La Muzeu nu se primesc tablouri neterminate sau pictate in graba, fara credinta si fara responsabilitatea darului primit!”
Oricat eram de epuizata, raspunsul batranului mi-a dat o putere inimaginabila pentru a-mi continua periplul Vietii.
M-am intors si continui pe calea de unde pornisem! Pasesc hotarat sau calc stramb! Ma rostogolesc intre intelesuri, cautand poteci de sens si sentiment! Zbor printre sunete ce soptesc ciocnindu-se: “Live” “Strong” “Smile” “Love” “Sin” “Tear” “Faith” “Strong” “Air” “Soul” “Pain” “Breathe” “Bliss” “God”.

De ce?!

Intrebarea care ne framanta de mici, una din primele intrebari care le-am rostit si pe care i-am patruns sensul a fost “De ce?” . Cautam mereu un motiv pentru tot ce ni se intampla sau pentru ce se petrece in jurul nostru, probabil ca acest lucru este o dovada in plus a egocentrismului uman. Toti suntem in cautare de motive, de certitudini in viata si uneori negasindu-le le inventam noi si chiar uneori ajungem sa le credem. Poate ca interpretam viata ca un periplu de cauze si efecte. Nu stiu daca asa e, dar stiu ca, pe mine, cel putin, m-a obosit goana dupa certitudini, viata e complicata, dar noi o complicam si mai mult, cautand mereu “the best way to live it”. Poate ca privind viata, sau macar unele aspecte ale acesteia, cu ochii de copil, totul ni s-ar parea mai clar si mai limpide. Si stiti “de ce”?  Pentru ca orice copil poseda o inocenta aparte, faurita din nestinta orgoliului si a mandriei.  Un copil intraba “De ce?” ca un zambet larg pe buze si cu niste ochi mari, sclipind intrebatori…un “om mare” intreaba “De ce?” cu gura inclestata de durere si ochii palizi, lacrimand…

De ce s-a terminat deja vara, fara sa ne dam seama ca ea, una dintre cele 4 domnite, cea imbracata in verde si cu sal de raze, a plecat, lasandu-i locul toamnei? De ce e o intrebare, care o punem in mod egoist, cand ne suparam pe soarta, cand credem ca nu ni se cuvine atata nefericire, atata esec si asa mai departe. Cand suntem happy, linistiti, multumiti ca totul a iesit asa cum ne doream, nu ne intrebam de ce, pur si simplu suntem luati de vartejul acela de emotii, care din nefericire dureaza prea putin si de cele mai multe ori uitam sa multumim Celui de Sus pentru acel tot frumos din viata noastra. De ce ne nastem si de ce murim sunt cele mai simple si cele mai complicate de ce-uri, in jurul carora graviteaza toate celelalte si insasi viata noastra. Nascocim noi si noi “de ce-uri” de mici si unele dintre ele ne framanta pana la batranete fara sa le gasim vr-un raspuns plauzibil sau care sa ne satisfaca. . Unul din modurile de a-ti complica viata, uneori fara sens, este intrebandu-te la tot pasul de ce . Despici si firul deja subtire al intamplarilor in inca alte fire mult mai subtiri, care totusi nu pot rezista in fata unei structuri cerebrale, deci tot ce creem sunt doar palate de “de ce-uri?’ cu camere, usi, ferestri si tot tacamul, din simplul fapt ca un “de ce” duce la alt “de ce” si la sfarsit nu stim care e drumul cel mai scurt sau cel mai sigur pentru a iesi din acest “labirint” creat chiar de noi. . Am taiat si eu firul in “n-spe” cu n cuprins intre…let’s see ceva gen 2,+infinit. De ce uneori pierdem acel timp pretios cu activitati care nu merita, doar ca sa simtim ca trece mai repede. Ce gresit administrez eu timpul, chiar daca stiu ca nu e bine ce fac sunt atat de multe momentele cand ma plang ca nu-mi ajunge timpul, ba de una, ba de alta. Gandindu-ma ca am si atatea momente cand efectiv “muream de plictiseala”,  ma intreb de ce nu exista o balanta perfect echilibrata a timpului.

In aceasta lupta a “de ce-urilor” exista un “deoarece” perpetuu invingator, marile intrebari se intorc si se vor intoarce mereu tot ca intrebari nu ca raspunsuri. Esential e sa multumim Domnului pentru fiecare pahar de suferinta pentru ca fericire exista pentru fiecare mai devreme sau mai tarziu, in viata asta sau cea viitoare. O spun si eu acum, dar inainte am auzit-o la un parinte, duminica trecuta la predica. Mi-a facut bine sa aud inca o data, desi stiam asta foarte bine, dar pe cat de usor e sa spunem asta, pe atat de greu e s-o implinim. E greu sa incercam sa nu mai fim “revolutionarii de ce-urilor” si sa ne bucuram pentru suferinta, dar cert e ca substanta sufleteasca a noastra e facuta sa rezoneze la o sumedenie de trairi si sentimente, intre care suferinta, iubirea si fericirea sunt capataiul tuturor, inceputul dar si sfarsitul tuturor celorlalte. E poate mult mai usor in nefericirea noastra, sa punem la indoiala vointa divina, sa o chestionam, avand certidunea ca dreptatea e de partea noastra. In acele clipe uitam ca Dumnezeu e “calea, adevarul si viata”. Aici s-ar inchide un cerc al “De ce-urilor”, dar e greu sa zambesti cu sufletul. Suntem uneori ghidati de impulsivitate, sau fara un motiv anume, actionam intr-un mod pe care mai tarziu ajungem sa-l regretam. Atunci ajungem iar la acelasi “De ce?”, obositor si inutil, care ne mananca timpul si energia. Timpul nu se mai intoarce inapoi, iar faptul ramane facut, bun sau nu. Motivul pentru care l-am facut atunci nu mai conteaza, e greu sa te intelegi pe tine insuti si sa renunti la cautare.  Vei dori sa stii de ce nu dureaza momentul acela de liniste interiora, implinire si iar doare si doare si doare, dar REZISTA, rezista te mai rog!

De ce…”de ce?!”?